Huzum Otilia
Conf. univ. dr.

,,Cum trebuie să fie teatrul azi, nimeni nu pare a şti” (Cătălina Buzoianu), căci teatrul este sinteza acţiunii, sufletului, culorii, spaţiului şi mişcării, iar actorul le animă pe rând. Unde cǎutǎm teatrul? În oameni, în epoci, în timp; deoarece arta este o concepţie influenţatǎ de timp, este imaginea unei societăţi şi reprezintǎ un mod de viaţă. Mai mult, stilurile de joc ce se înfiripă pe scândura scenei sunt întotdeauna ecoul sensibilităţii umane, al celei artistice într-un anumit moment; teatrul fiind în primul rând o modalitate de a înfăţisa, ca într-o oglindă, felul de a trăi al unor oameni de pe oricare meridian. Geneza unui domeniu este percepută sub forma unei sacralităţi la care avem obligaţia de a ne întoarce, deoarece aşa cum afirma esteticianul german Nicolai Hartmann ,,Nimeni nu începe cu propria sa gândire. Fiecare găseşte prezentă în vremea lui o anumită stare de fapt a cunoaşterii şi a punerii problemelor, stare în care el se integrează şi de la care porneşte în cercetare”. Căutând esenţa, se descoperă simplitatea şi, de aici, începe jocul dublu ca orizont utopic: pe de o parte spontaneitatea, iar pe de cealaltă parte hazardul unei revelaţii. Care? „jocul e să joci”, ,,ceasul nu merge înapoi, noi niciodată nu vom avea o a doua şansă. În teatru, însă, tot timpul poţi să pleci de la zero.” (Peter Brook)
Extrapolând discuţia către existenţa umană, descoperim faptul că responsabilitatea actorului trece dincolo de graniţele scenei, locul privilegiat, şi continuă atât în societate, cât şi în mediul universitar. Ca lider cultural de opinie şi creator de artă, actorul–profesor devine un model epistemiologic şi axiologic în formarea numeroaselor generaţii, influenţând astfel evoluţia societăţii şi implicit cursul istoriei. Astfel, inevitabil, ipostaza de magister se conturează, înainte de toate, sub aura omului îndreptat către cunoaştere, una care tinde spre adevăruri bazate pe valori etice, religioase şi estetice!